joi, 27 decembrie 2012

Microrevelion 2013

7 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu,pensionarul

    De tot ce se-ntampl-acuma,dac-aş fi avut habar,
    N-aş fi vrut cu siguranţă,să ajung pensionar,
    Ştiu că o urare spune,cu bună intenţie,
    Dup-o viaţă greu muncită,s-ai mulţi ani de pensie.

    Aşa spune doar urarea, de fapt în realitate,
    Pensia doar pentru unii este o normalitate,
    Pentru marea masă însă,viaţă de pensionar,
    E o grea dezamăgire,un adevărat coşmar.

    Ei,această mare masă,pensia ce-are,se ştie,
    Jumătate din salariul minim pe economie,
    Ruşinaţi,în neputinţă,mulţi din ei nu pot să creadă,
    C-au ajuns la bătrâneţe,prea mult spus,biata cireadă.

    Fiecare se descurcă,rău sau foarte rău ,cum poate,
    Bucurându-se de altfel şi grăbindu-se spre moarte.
    Şi eu,unul din cei care am muncit pentru mai bine,
    Astăzi sunt scârbit de soarta,de necaz şi de ruşine.

    Diplom- a ajuns o glumă,cine-am fost nu mai contează,
    Sunt doar masă de manevră,atunci când se mai votează,
    În rest,nimeni n-are vreme,să mai vadă să mai ştie,
    Ce-i cu noi pensionarii,ce-am fost ieri…,o Românie!

    De fapt chiar şi România,vreme multă nu mai are,
    Cu-aşa derbedei politici,este cert că va dispare,
    Am spus asta să se ştie,cu speranţa că-ntr-o zi,
    Pentru toată mascaradă,vinovaţii vor plăti.
    Nicolaie Ionescu
    Bacau-15.10.2017

    RăspundețiȘtergere



  3. Cu părere de rău.

    Iată-ne fraţilor la timpul,când trebuie să achităm
    Facturile prostiei noastre,chiar din ce nu avem să dăm,
    Că în concepţii elevate,ca să ajungi apreciat,
    Nevoie e să dai tot celor,liber să fii…,te-au ajutat.

    Râzând de noi unii prin spate,mâna şi-au dat uneltitor,
    Şi ne-au chemat în a lor ţară,să le rămân-a noastră, lor,
    Noi sclavi la ei,făcând de toate,de capete mereu plecaţi,
    Iar ei,stăpâni la noi în ţară,cu moft de privilegiaţi.

    Acele iude chiar ce soarta ne-au dat la schimb pentru hoţii,
    Încet ,dar sigur azi pierd totul şi mor bolnavi în puşcării.
    Nu cred că şi-au primit răsplata,atâta cât au meritat,
    Ca noi românii niciodată nu vom mai fi ce-am fost odat'!

    De trei decenii ce trecură,am fost minţiţi şi înşelaţi,
    Că merge pe o cale bună,frumoasa ţară din Carpaţi,
    Că e grădina celor sfinte,acest meleag de toţi visat,
    De fapt o ţar-a suferinţei,iar noi,un neam expropriat.

    Unde mai pui, capac la toate,ca şi cum n-am avea habar,
    Am acceptat de bună voie,un alt scenariu de coşmar,
    Că doar o clipă ne desparte,în prima linie să fim ,
    Într-un război fără izbândă,noi fiind actorii ce murim.

    Târzie e orice căinţă,blocat e drumul înapoi,
    Nu mai avem decât o cale,de-a fi din nou martiri eroi,
    De fapt că să pierim că prostii,împinşi din spate-ameninţaţi,
    Să apărăm cu pieptul nostru gol,colonia din Carpaţi.

    În fond ce rost mai are viaţă,când este fără viitor,
    Când libertatea e o glumă,pe care mulţi nu o mai vor:
    Avem atâta libertate şi chiar mai multă de-am avea,
    Pe un tărâm al sărăciei,ce naiba să mai faci cu ea!

    Nicolaie Ionescu
    Bacau,13.10.2017

    RăspundețiȘtergere

  4. E credinţa adevărata cale?

    Ce viaţă o mai fi şi asta,
    Cu rugăciune şi cu post,
    În timp ce alţii mint şi fură
    Şi chiar ucid pentru-al lor rost.

    Cu plecăciune şi speranţa,
    Pentru o minunată zi,
    Dar care azi nu-i programată,
    Ci doar în timpul ce-o veni.

    Pana si popii rad de mine,
    Cand vad cat sunt de aplecat,
    Dar le convine ,cand in locu-mi,
    Au totul,dar nimic de dat.

    O viaţă am muncit ca prostul,
    În fum, în zgomot şi ulei,
    Flămând ,cu datorii,migrene,
    În schimbul doi şi schimbul trei,

    Cum Dumnezeu să nu faci spume,
    Acum cu pensii de rahat,
    Când banii nu-mi ajung de pâine,
    Da'păi de-un trăi civilizat.

    Mă uit cu jind când trec adesea,
    Pe lângă pe lângă porţile de fier,
    Ale borfasilor din clanuri,
    Când eu am strâns averi în cer.

    Când văd pe marile ecrane,
    Actori politici plin de bani,
    În timp ce eu sunt cerşetorul
    Rătăcitor de-atâţia ani.

    Destul cu ruga şi cu plânsul,
    Şi cu speranţe de doi lei,
    E timpul desteptarii mele,
    Cu alt destin şi-alte idei.

    De mâine ies la drumul mare,
    Şi fac ce trebuia să fac,
    Drept la belşug să cer şi soare,
    Că,zău,m-am săturat să tac.

    RăspundețiȘtergere
  5. Noi,generaţia de sacrificiu

    Când comunismul era-n floare,
    Era la modă o deviză,
    Ce inducea lumea-n eroare,
    Ţinând-o permanent în priză.

    Deviza mobilizatoare
    Justificând acel supliciu:
    Noi generaţia cea care
    Eram vezi tu…,de sacrificiu.

    Şi uite-aşa trecură anii
    Cuminţi şi resemnaţi muncind,
    Far-a-nţelege că tiranii,
    De fapt radeau de noi ,minţind.

    Când s-a schimbat orânduirea
    Şi-am zis că-i gata sacrificiu,
    Mai mare-nsă mi-a fost mirarea,
    Că m-am trezit fără serviciu.

    Greu am găsit serviciu iarăşi,
    Dar respectând vechiul principiu,
    Alături de ceilalţi tovarăşi,
    Fiind mereu de sacrificiu.

    Cât timp foştii din frunte,iată
    Până mai ieri,s-au transformat,
    Trecând în pătura bogată,
    Cum nimic nu s-ar fi-ntâmplat.

    Acuma sunt tot ei stăpânii,
    O lume nouă,cu noi legi,
    Ei mâna-n mâna cu străinii,
    În rest,noi,un popor de blegi.

    Şi-azi când am terminat serviciul
    Şi-s doar un biet pensionar,
    Am statut tot de sacrificiu,
    De fapt un şi mai greu coşmar.

    Doar cei cu pensii speciale,
    Să zicem au avut noroc,
    Restul sunt victime banale,
    Pe fond ,bătaia lor de joc.

    De multă vreme-n permanentă,
    Cu cei ca mine ne-ntrebam,
    De nu-i cumva o indolenţă,
    Tot noi să ne sacrificăm.

    Ar fi cumva cu mult mai bine,
    Să nu pierim ca idioţii,
    Cum şi normal:trăim toţi bine,
    Ori ne sacrificăm cu toţii.

    Ce spun e simplă teorie,
    În viaţă e ușor sau greu:
    Ori minţi , ucizi şi-ai bogăţie,
    Ori eşti sacrificat mereu!

    Nicolaie Ionescu
    Bacău,15.10.2017

    RăspundețiȘtergere
  6. Dilema

    De multe ori mi-am pus problema,
    Dar nu sunt eu,singurul caz,
    De ce cu-atâta uşurinţă,
    Vine în viaţă un necaz.

    Că să îţi meargă ceva bine,
    Sau să rezolvi un element,
    E musai uneori efortul,
    Să muţi din loc un continent.

    Când insă-i vorba de-o rea clipă,
    Sau de ceva de nedorit,
    Toate decurg ,cu măiestria
    Unui regizor erudit.

    Mai e un alt aspect,de pildă,
    Într-o cultură pe ogor,
    Cu câtă trudă creşte grâul,
    Mohoru-nsă,cât de uşor!

    Să nu mai punem cazu-n care,
    Creşti un copil deosebit,
    Dar cât de repede se schimbă
    În rău,când nu e urmărit.

    Pentru orice,oricând,oriunde,
    Şi-n primul rând pentru oricine,
    E o-nclestare permanentă,
    O lupta între rău şi bine.

    Mă-ntreb analizând ideia,
    Subiectiv,în felul meu,
    De ce cu muncă este bine,
    Dar fără muncă iese rău?

    De ce n-ar fi să culegi roade,
    Fără să lupţi,atent mereu,
    Toate să meargă de la sine,
    Să-ţi fie dor să fie rău.

    Sau, să te bucuri când se-ntâmplă,
    Ceva ce nu ai prevăzut
    Haotic,ce să-ţi fie-n contra ,
    Sau un motiv că ai pierdut.

    Dar nu-i aşa,realitatea
    E plină de neprevăzut,
    Fiind nevoie inerentă,
    De ce spuneam la început.

    Pentru-a păstra un echilibru,
    Efortul este infinit;
    Mă-ntreb ,la tot ce este bine
    În Univers,cine-a muncit?

    RăspundețiȘtergere
  7. Chiar la ziar
    (Ce probleme rezolva Primaria Bacau,daca nu problemele bacauanilor?)
    Am inteles,rezolva problemele doar ale unora dintre bacauani si doar cum vrea ea!
    Cam pe la opt,făceam plimbarea,
    Pe cunoscutul meu traseu,
    Şi la un chioşc,în Deşteptarea,
    Zăresc surprins,chiar chipul meu.

    Bine-nţeles,am luat ziarul,
    Să-l cercetez detaliat,
    Să savurez incendiarul,
    Articol,unde am pozat.

    Ştiam deja despre ce spune,
    Că înainte cu o zi,
    Se petrecu marea minune
    O ziaristă a 'ntâlni.

    Şi explicând amărăciunea,
    Ce mintea îmi împovăra,
    Iată că apăru minunea,
    De-articol,spre-a o rezolva.

    Am tot făcut demersuri, multe,
    Verbal ,unele şi în scris,
    Dar orice lux de amănunte,
    Pe cei vizaţi nu i-a convins.

    Cea reclamată, Primăria,
    Cu-un aer rece,de-ofensat,
    Şi ascunzând cu greu mânia,
    Mi-a dat răspunsul prognozat.

    C-aşa ceva e peste poate,
    Chiar de-am făcut ceva normal,
    Şi chiar dacă aveam dreptate,
    În practică nu e legal.

    Nu m-a surprins gogomănia,
    Ce se considera răspuns,
    Că doar trăim în România,
    Şi asta îmi era de-ajuns.

    Pe scurt,au vrut să dovedească,
    Că nu le pasă cât de cât,
    Că doar ei pot să hotărască
    Ce se rezolvă şi, atât!

    Problema ce se pune ,însă,
    Pentru oricare om de rând,
    De-acea amărăciune strânsă,
    Tot se va strânge…,până când?

    De unde-atâta aroganţă,
    Că ei au ultimul cuvânt!?
    Mergând la slujba ca-n vacanţă
    În Raiul lor de pe Pământ.

    Pe vremuri ,aşteptăm minunea...,
    Azi totul însă e-n zadar,
    De spui oricui amărăciunea,
    Chiar şi celor de la ziar.

    Aş merge,deci, la Primărie,
    Să le reetalez sumarul,
    Să-ntreb acolo cine ştie…
    Dar mi-ar răspunde-n şmecherie:
    “-Nu ştim,nu am citit ziarul!”

    RăspundețiȘtergere